Mihai simțea cum aerul din plămâni îi fugea, lăsându-l fără suflare. La câțiva pași în spatele lui, o femeie stătea cu spatele, admirând orizontul. Părul ei blond, care atinge ușor umerii, flutura în briza mării. Silueta slăbuță și postura dreaptă, dar mai ales modul în care își înclina ușor capul spre dreapta, îi amintea de Ana, soția sa, pe care o înmormântase cu doar trei luni în urmă.

„E imposibil”, se gândi Mihai, simțindu-și inima bătând cu intensitate. „Este doar o coincidență.”

— Tudor, stai aici, îi spuse el fiului său, încercând să-și controleze tonul.

— Dar, tată, e mama! răspunse Tudor, trăgând de mâna lui cu ochi strălucind de speranță. Vreau să merg la ea!

— Stai aici, am spus!, ripostă Mihai, vocea lui fiind mai aspră decât își dorise.

Cu picioarele tremurând, Mihai se îndreptă spre femeia ce părea să fie un ecou al trecutului. Nisipul cald îi ardea tălpile, dar nu avea puterea să simtă. Mintea lui era un haos de gânduri. Rațiunea îi striga că Ana murise în acel accident tragic, că asistase la înmormântare, dar inima lui, încă plină de dor, șoptea: „dar dacă totuși…?”

Când distanța dintre ei s-a micșorat, femeia se întoarse brusc, ca și cum ar fi simțit apropierea lui. Mihai simți că pământul îi fuge de sub picioare.

Femeia nu era Ana. Desigur, asemănarea era izbitoare – forma feței, ochii căprui, buzele fine. Totuși, diferențele erau acolo, subtil, dar evidente pentru cineva care își cunoscuse soția în cele mai mici detalii, așa cum o făcuse Mihai.

Femeia îl privea cu confuzie, apoi îi zâmbi politicos.

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea, cu un accent pe care Mihai nu-l putea identifica.

— Îmi cer scuze, răspunse Mihai, încă vrăjit de trăsăturile ei familiare și totuși necunoscute. Fiul meu… v-a confundat cu cineva.

Exact în acel moment, Tudor alergă spre ei, ignorând avertismentul tatălui.

— Mama! strigă el, îmbrățișând picioarele femeii cu disperare.

Femeia rămase încremenită, privindu-l pe copilul care îi adresa o asemenea afecțiune. În ochii ei se îmbină confuzia cu blândețea.

— Îmi pare foarte rău, spuse Mihai, tragându-l ușor pe Tudor. Soția mea… a trecut în neființă recent. Dumneavoastră semănați foarte mult cu ea.

Femeia, pe fața căreia apăruse o umbră de compasiune, răspunse cu blândețe:

— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. Eu sunt Elena. Elena Petrescu.

— Mihai Dumitrescu, răspunse el automat, întinzând mâna. Acesta este fiul meu, Tudor.

Strângerea de mână a Elenei era caldă, diferită de delicatețea Anei, dar cumva familiară.

— Nu, nu, nu ești mama mea! strigă Tudor, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Vreau pe mama mea adevărată!

Mihai se aplecă rapid și îl ridică pe Tudor în brațe, inima lui fiind din nou sfâșiată de durerea fiului său.

— Îmi pare rău pentru asta, îi spuse Mihai Elenei. Cred că e mai bine să plecăm.

Elena încuviință înțelegătoare, dar atunci când Mihai se întoarse să plece, cuvintele ei îl făcură să înghețe:

— „Marinarul curajos navighează și prin furtună.”

În mintea lui Mihai, acele cuvinte rezonează. Erau preferatele Anei, folosite mereu pentru a-l îmbărbăta pe Tudor în momentele de frică.

— De unde…? începu el, dar Elena îl întrerupse cu un zâmbet trist.

— Fratele meu era marinar. Îmi repeta mereu asta când eram mică și aveam frici legate de furtuni.

În acel moment, coincidențele păreau să se adune. Mihai, surprinzător de impulsiv, spuse:

— Noi stăm la Hotel Meridian. Dacă doriți, poate am putea lua o cină împreună în seara aceasta. Vă datorez explicații pentru comportamentul nostru.

Elena păruse să cântărească propunerea, studiindu-l cu atenție.

— În seara aceasta la șapte, în restaurantul hotelului, acceptă ea în cele din urmă. Și, Mihai… îmi pare sincer rău pentru soția ta.

Privind-o cum se îndepărtează pe plajă, Mihai simți un amalgam complex de emoții. Era absurd să simtă vreo legătură cu o femeie pe care abia o cunoscuse, dar coincidețele continuau să-l bântuie.

Tudor, pe de altă parte, își găsise liniștea, obosit de propriile emoții.

— Nu era mama, nu-i așa, tată? întrebă el, cu glasul stins.

— Nu, micuțule, nu era mama, răspunse Mihai, strângându-l mai tare. Mama ta ne veghează de sus, așa cum ți-am spus. Poate că uneori ne trimite oameni care să ne amintească de ea.

Îndreptându-se spre hotel, Mihai nu putea scăpa de sentimentul că întâlnirea aceasta nu era simple întâmplare. Poate că, într-o manieră pe care încă nu reușea s-o înțeleagă, Ana avea legături cu Elena.

Seara promitea a fi una captivantă, iar Mihai, pentru prima dată după multe luni, simțea ceva diferit de durere – era curiozitate și, poate, o fărâmă de speranță.