A scuipat spre mine, apoi a fugit la alta. Și după cinci ani s-a târât înapoi, spunând: „Tu ești singura… regina mea!”— Mamă, tata s-a întors. Spune că vrea să te vadă.

Cana s-a oprit la jumătatea drumului spre buzele ei. Ileana a simțit cum inima i se strânge, apoi începe să bată mai repede.— Ce-ai spus?…

Au trecut cinci ani. Cinci ani lungi de când a plecat cu o altă femeie — fără să se gândească. Și acum… se întoarce?

Briza de septembrie legăna ușor perdelele din bucătărie — acolo unde Ileana își pregătea în fiecare dimineață ceaiul preferat: ceai negru de Ceylon cu bergamotă. Cândva, Mihai i-l adusese dintr-o călătorie în străinătate, și de atunci devenise băutura lor comună. Acum era doar a ei.

— Mamă, mă auzi? — vocea Elenei la telefon era prea veselă pentru o asemenea veste gravă.

Ileana s-a uitat automat la ceas — era ora opt dimineața. Liniștea apartamentului, în care locuia singură de ani de zile, părea brusc insuportabilă. După treizeci de ani de predare, doi ani de pensie — și acum această veste care îi dădea peste cap rutina zilnică.

— Da, draga mea, te aud, — a răspuns Ileana, privind pe fereastră la arțarul cu frunze îngălbenite. — Spui că… tatăl tău s-a întors în București?

Ileana a înghețat. Cana părea dintr-odată grea ca plumbul în mâna ei.

— De ce crezi asta? — a încercat să rămână calmă.

— M-a sunat ieri. M-a întrebat despre tine. A spus că vrea să te vadă.

Cu cinci ani în urmă, Mihai plecase cu ușurință, ca și cum ar fi ieșit doar până la magazin. „Am cunoscut o altă femeie, Ileana. Iartă-mă, dar plec.” Atât. Fără explicații, fără ezitare — doar o propoziție și zgomotul ușii închizându-se.

Douăzeci și șapte de ani de căsnicie s-au încheiat într-un minut. Atunci a simțit că totul se prăbușește. Nopți întregi nu dormea, lua tranchilizante și, pentru prima dată în viață, a intrat în concediu medical. Psihologul școlii, Marina Georgescu, căreia Ileana îi dăduse cândva sfaturi despre elevii problematici, o vizita acum pe ea. „Ileana, trebuie să dai drumul. Așa ceva se întâmplă.”

Dar cum poți da drumul la jumătate de viață? Cum poți uita persoana care a fost lângă tine când a murit mama ta, care știa că înghețata ta preferată e cea cu caramel sărat și că îți e frică de tunete?

Mai târziu, Ileana a aflat că „cealaltă femeie” nu era nimeni alta decât fosta ei elevă — Victoria Popescu. Cu douăzeci de ani mai tânără, avocată de succes, care călătorea prin lume — și acolo era Mihai, fostul ei profesor de engleză, care devenise soțul ei. S-au mutat la Londra, unde Victoria lucra într-o poziție importantă.

Atunci Elena a fost de partea mamei sale și aproape un an nu a vorbit cu tatăl ei. Apoi, desigur, s-au împăcat. „Tot tatăl meu rămâne, mamă,” — spusese Elena cu regret. Ileana a înțeles. Nu putea să-și condamne fiica.

— Nu vreau să-l văd, — a spus Ileana, revenind în prezent.— Mamă, a insistat foarte mult. Spune că e important.

— Ce poate fi atât de important după cinci ani? — a zâmbit amar Ileana. — Ne-am spus deja tot atunci.Elena a tăcut.— Nu mai e cu Victoria de un an. S-a mutat înapoi în București în vară.

Ileana a închis ochii. Ceva s-a mișcat în ea. Nu era bucurie, nici satisfacție — doar oboseală. O oboseală profundă, izvorâtă din emoții de mult uitate.

— Bine, — a spus în cele din urmă. — Să mă sune, dacă vrea.Mihai a sunat-o a doua zi. Vocea lui părea diferită — mai profundă, mai calmă. Sau poate doar Ilenei i se părea așa…

Întâlnirea a fost stabilită pentru vineri, într-o cafenea discretă din parcul Cișmigiu. Ileana a ales special un loc public — nu voia să se întâlnească acasă, unde amintirile erau încă prea vii.

În dimineața întâlnirii, Ileana s-a trezit la cinci, deși întâlnirea era la unsprezece. A încercat pe trei ținute diferite înainte să aleagă o rochie simplă, albastră, pe care o cumpărase recent. Nu voia să poarte nimic din hainele pe care le-ar fi putut recunoaște.

La ora zece și jumătate era deja în parc, plimbându-se nervos pe alei. Frunzele cădeau lent, într-un dans auriu. Brusc, l-a zărit pe o bancă. A slăbit. Părul lui, odinioară negru, era acum complet cărunt. Purta ochelari noi — mai eleganți, cu rame subțiri. Citea ceva pe telefon, așa concentrat cum îl știa dintotdeauna.

Ileana a ezitat. Putea să plece acum, să se întoarcă acasă, să-i spună Elenei că nu s-a simțit bine. Dar ceva a împins-o înainte.

Mihai a ridicat privirea și a văzut-o. S-a ridicat imediat. Pentru o clipă, au stat amândoi înghețați, ca într-o fotografie veche.

— Ileana, — a rostit el, cu vocea tremurândă. — Mulțumesc că ai venit.

Ea a dat din cap fără să vorbească. Au mers în tăcere până la cafenea.

După ce au comandat, Mihai a scos din geantă un plic.

— Ți-am adus ceva.

Era un ceai de Ceylon cu bergamotă, într-o cutie elegantă.

— Din Londra, — a adăugat el, zâmbind stângaci.

Ileana s-a uitat la cutie fără să o atingă.

— De ce m-ai chemat, Mihai?

El a inspirat adânc, ca și cum s-ar fi pregătit pentru un salt în apă rece.

— M-am întors definitiv. Am deschis o școală de limbi străine aici. Și… am vrut să te văd.

— După cinci ani?

— Da. — A făcut o pauză. — Victoria și cu mine… nu a mers. Ea voia o viață cosmopolită, iar eu… cred că eram prea bătrân pentru schimbări atât de mari.

Ileana a simțit un val de furie.

— Și acum ai venit înapoi, așteptându-te să… ce? Să te primesc cu brațele deschise?

Mihai a clătinat din cap.

— Nu, Ileana. Nu aștept nimic. Doar… mi-ai lipsit. În fiecare zi. Fiecare ceașcă de ceai mă făcea să mă gândesc la tine. Fiecare frunză căzută toamna… știu că nu merit iertarea ta.

A scos încă un plic din geantă și l-a împins ușor spre ea.

— Ce e asta?

— Scrisorile pe care ți le-am scris în ultimul an. Nu am avut curajul să ți le trimit.

Ileana a privit plicul gros, plin de hârtii.

— Nu vreau să citesc scuzele tale, Mihai.

— Nu sunt scuze. Sunt amintiri. Lucruri pe care le-am realizat când nu te mai aveam alături. Cum că tu ai fost întotdeauna regina vieții mele, chiar dacă am fost prea orb să văd asta.

Ileana și-a ridicat privirea și, pentru prima dată, l-a privit cu adevărat. Ochii lui erau la fel — calzi, inteligenți — dar acum aveau o tristețe nouă.

— Regina ta? — a râs ea amar. — Ai aruncat coroana în noroi când ai plecat.

— Știu, — a spus el simplu. — Și nu vreau să mă târăsc înapoi în viața ta. Voiam doar să-ți spun că regret. Și că tu ai fost… ești… singura. Restul a fost o greșeală disperată a unui bărbat care se temea de bătrânețe.

S-a ridicat să plece. Ileana a rămas nemișcată, cu privirea fixată pe ceașca de cafea.

— Elena m-a invitat duminică la prânz, — a adăugat el. — Va fi și Alexandru, soțul ei. Dacă vei fi și tu acolo… aș fi fericit. Dacă nu… voi înțelege.

A pus bani pentru ambele băuturi și a plecat, lăsând pe masă cele două plicuri.

Ileana a rămas singură, cu degetele tremurând deasupra scrisorilor. Afară, frunzele continuau să cadă, iar toamna părea deodată mai puțin singură.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.