În secolul al XV-lea, sub domnia lui Ștefan cel Mare, prima masă a zilei diferea radical de obiceiurile moderne, fiind dictată de calendarul religios și de necesitatea de a susține efortul fizic intens din agricultură. Potrivit unei analize publicate de CSID, alimentația românilor de acum 600 de ani era bazată exclusiv pe resurse locale, fiind marcată de absența unor alimente considerate astăzi banale.

Un aspect esențial al acelei perioade este absența porumbului, care a ajuns în Europa mult mai târziu, după descoperirea Americii. Astfel, celebra mămăligă nu era preparată din mălai, ci din mei, o cereală predominantă în regiune. Micul dejun consta adesea în terci de mei, obținut prin fierberea boabelor măcinate grosier în apă sau lapte, oferind sațietatea necesară pentru munca pe câmp.

Pâinea reprezenta un alt element de bază, însă calitatea acesteia varia în funcție de statutul social. În timp ce boierii consumau pâine de grâu la ocazii speciale, oamenii de rând se bazau pe pâinea neagră și densă, realizată din secară sau dintr-un mix de mai multe cereale. Sursele istorice indică faptul că dieta era una simplă, dar extrem de nutritivă, adaptată nevoilor energetice ale vremii.

În zilele în care nu era post, masa de dimineață era completată cu produse de origine animală. Lactatele ocupau un loc central, fiind consumate alimente precum brânza, urda păstrată în putini de lemn sau în burdufuri de piele, și laptele acru, precursorul iaurtului modern.

De asemenea, ouăle făceau parte din meniul matinal, fiind de cele mai multe ori gătite simplu, prin fierbere sau prin coacerea directă în spuză. Deși modestă prin diversitate, hrana moldovenilor din epoca medievală asigura toți nutrienții esențiali prin ingrediente naturale, fiind strâns legată de ritmul anotimpurilor și de rânduiala creștină.