Deși consumul de miel este strâns legat de masa de Paște a românilor, această practică este considerată mai degrabă o tradiție culturală decât o obligație religioasă strictă. Conform unei analize publicate de Doxologia și citate de Gândul, nu există dovezi dogmatice care să impună credincioșilor acest aliment pentru celebrarea Învierii Domnului.

Semnificația teologică a Paștelui creștin se concentrează pe trecerea Mântuitorului de la moarte la viață, act care nu este condiționat de sacrificarea vreunui animal. Totuși, legătura simbolică provine din scrierile Profetului Isaia, care îl compară pe Iisus Hristos cu un miel nevinovat trimis spre jertfă. Această analogie a dus, în Biserica Apuseană, la reprezentarea grafică a lui Hristos sub forma unui miel, o practică ce a fost însă respinsă de Sinodul II trulan între anii 691 și 692.

Istoric, obiceiul provine din ritualurile iudaice, fiind preluat de primele comunități de creștini care proveneau din rândul evreilor. Aceștia au păstrat memoria sacrificiului pascal, integrându-l în noua lor credință. Influența s-a manifestat și pe teritoriul țării noastre prin interacțiunea dintre populația locală și membrii comunităților mozaice care se ocupau cu comerțul încă din cele mai vechi timpuri.

Prezența comunităților iudaice în spațiul românesc este documentată istoric, contribuind la transmiterea unor deprinderi culinare. Un exemplu relevant menționat de sursa citată este decretul domnitorului moldovean Roman I Mușat (1391–1394), prin care tinerii evrei din orașul Roman erau scutiți de serviciul militar în schimbul unei taxe, fapt ce demonstrează existența unei populații numeroase care a influențat obiceiurile locale, inclusiv pe cele alimentare legate de sărbători.