Hreanul este folosit în rețetele tradiționale de varză murată pentru aroma sa și pentru că poate contribui la păstrarea fermității verzei. Pentru un butoi de aproximativ 30 de litri, se recomandă orientativ două sau trei rădăcini medii, însă hreanul nu garantează că saramura va rămâne limpede sau că varza nu se va altera.
Cantitatea de sare, fermentarea, igiena recipientului și temperatura de depozitare influențează păstrarea verzei. În multe rețete tradiționale se folosesc aproximativ 30 de grame de sare neiodată la fiecare litru de apă, dar proporția depinde de rețetă, de cantitatea de varză și de metoda de fermentare. Este recomandată folosirea unei rețete testate, cu proporții precise, a sării alimentare destinate murăturilor și a apei potabile.
Înainte de a pune hreanul în butoi, rădăcinile se spală, se curăță, se îndepărtează porțiunile deteriorate și se taie în bastonașe mai groase. Bucățile se așază printre căpățânile de varză, iar toate ingredientele trebuie să rămână acoperite de saramură. O cantitate prea mare de hrean poate modifica gustul și poate face murăturile prea iuți.
În timpul fermentării, bacteriile lactice transformă zaharurile naturale din varză în acid lactic, care contribuie la gustul acrișor și la conservarea produsului. Saramura se poate tulbura temporar, fără ca acest lucru să însemne automat că varza s-a stricat. Problemele pot apărea dacă fermentarea nu se desfășoară corespunzător, dacă varza este expusă la aer sau la temperaturi nepotrivite ori dacă produsul este contaminat.
În unele rețete se mai folosesc crenguțe de mărar uscat, cimbru, boabe de piper, foi de dafin, boabe de porumb sau sfeclă roșie. Aceste ingrediente sunt opționale: boabele de porumb pot apărea în rețete populare, dar nu sunt necesare fermentării, iar sfecla poate colora zeama și varza în nuanțe rozalii.
Pritocirea, practicată în unele gospodării, presupune punerea în mișcare a saramurii, fie cu un furtun curat, fie prin scoaterea unei părți din zeamă și turnarea ei înapoi. Scopul tradițional este uniformizarea saramurii, însă introducerea repetată a aerului nu este necesară în toate metodele. Dacă rețeta presupune pritocirea, trebuie folosite ustensile foarte curate pentru a evita contaminarea.
Un butoi ținut într-un spațiu prea cald poate favoriza o fermentare prea rapidă și deteriorarea texturii. După încheierea fermentării, varza trebuie păstrată la rece, la temperaturi controlate, ideal apropiate de cele de refrigerare. O pivniță poate fi potrivită dacă temperatura rămâne suficient de scăzută și condițiile de igienă sunt bune; căpățânile trebuie menținute permanent sub nivelul saramurii, deoarece cele expuse la aer sunt mai vulnerabile la mucegai.
Varza neobișnuit de moale sau alunecoasă, mirosul putred ori neplăcut, mucegaiul pufos, petele suspecte și zeama vâscoasă sau cu modificări evidente de aspect sunt semne de posibilă alterare. Dacă apar mucegai, miros de putrefacție sau o textură anormală, materialul recomandă să nu fie gustată varza și să se renunțe la produsul suspect. O saramură ușor tulbure, fără alte semne de alterare, poate fi un rezultat normal al fermentării lactice.