La 12 ani de la episodul violent care i-a marcat cariera și viața personală, cântăreața Alexandra Stan vorbește deschis despre agresiunea suferită din partea lui Marcel Prodan, care îi era la acea vreme atât manager, cât și iubit. Artista, aflată atunci în plină ascensiune, a detaliat procesul de vindecare și importanța de a cere ajutor specializat în fața unei traume.
Incidentul, petrecut în 2013, a generat un val de reacții în spațiul public, mai ales că artista, în vârstă de 24 de ani, se bucura de succes internațional. În spatele faimei se ascundea însă o relație abuzivă, marcată de manipulare și violență.
Într-o declarație oferită la acea vreme pentru Știrile PRO TV, cântăreața a descris agresiunea:
„Sâmbătă m-am dus să fac repetiții pentru piesa nouă. De față cu angajații de la studio, el a început să mă jignească, să îmi spună că nu fac canto, că am voce nașpa. Am încercat să îl calmez, dar a devenit agresiv fizic… M-a lovit și am leșinat. M-am trezit după două ore în studio, învelită cu o pătură.”
Cazul a ajuns în instanță și s-a încheiat cu condamnarea lui Marcel Prodan. Prin curajul de a vorbi despre experiența sa, Alexandra Stan a devenit un simbol pentru victimele violenței domestice.
După mulți ani, artista vorbește despre procesul de vindecare, subliniind rolul esențial al terapiei posttraumatice. Ea a explicat că a trebuit să înțeleagă anumite tipare comportamentale pentru a se putea elibera de trecut.
„După acel episod de violență, am urmat terapie posttraumatică. Cred că este esențial să ceri ajutor și îi încurajez pe toți să o facă. Eu am descoperit că aveam un profil de victimă — victima caută agresor. Apoi am realizat că multe dintre reacțiile mele veneau dintr-o rană veche, din absența tatălui meu, care era mereu plecat pe vapor. Nu pentru că nu am fost iubită, ci pentru că lipsea acea prezență masculină stabilă în viața mea”, a mărturisit cântăreața, potrivit Libertatea.
Procesul terapeutic a ajutat-o să-și dezvolte independența emoțională și să nu mai caute validare externă, în special din partea unui partener.
„Am învățat să-mi satisfac singură nevoile, să nu mai depind de un bărbat care să mă motiveze sau să-mi ofere validare. Am lucrat mult la mine, la «cheițele» mele interioare, și am descoperit că pot să-mi ofer singură majoritatea lucrurilor de care am nevoie: echilibru, afecțiune, stabilitate.”
Motivul pentru care a ales să vorbească acum despre aceste traume este dorința de a încuraja alte persoane, în special femei, aflate în situații similare, să ceară ajutor și să nu se simtă singure sau vinovate.
„Am vrut să vorbesc despre asta pentru că știu că sunt multe femei care trec prin situații similare și nu au curajul să spună. E important să nu te învinovățești, să nu taci și să cauți sprijin. Terapeutul, familia, prietenii — oricine te poate ajuta să-ți regăsești forța. E esențial să înțelegi că nu ești singură.”
Artista consideră că experiența, deși dureroasă, a fost o lecție importantă de autocunoaștere și iubire de sine, ajutând-o să-și regăsească atât vocea artistică, cât și pe cea interioară.
„Tot ce am trăit m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Cred că uneori durerea vine ca să te învețe să te iubești. Mi-am redescoperit vocea, nu doar cea de pe scenă, ci și vocea interioară — cea care spune ‘nu’, cea care știe ce merită.”